Acasa
Portal
Prolog
Mereu am crezut că am luat deciziile corecte, că am ales cum trebuia, că nu voi regreta niciodată vreun lucru din viaţa mea.Dar se pare că nu a fost aşa.A sosit şi acea clipă în care trebuie să privesc în urmă şi să văd cum viaţa-mi trece prin faţa ochilor în câteva secunde. O lumină albă plină de amintiri, după care urmează întunericul. O făclie de speranţă care s-a stins rapid. O urmă a ceea ce-am fost cândva. O amintire.
De obicei, când visezi, ştii acest lucru. Pur şi simplu; nu ai nevoie de detalii. Este ceva în subconştientul tău care îţi spune că nimic din ceea ce vezi sau auzi în acel moment nu este real. Că este doar o fantezie, o reproducere a temerilor tale.Dar cu siguranţă ceea ce eu trăiam acum era departe de a fi un vis.
Îi puteam auzi paşii apăsaţi în spatele meu. Aerul rece de toamnă mă înconjura, gâfâielile mele spărgând liniştea care mă înconjura. Străzile erau pustii, câteva felinare luminând trotuarul la câţiva metri depărtare de mine. Am încercat să îl ignor şi mi-am continuat drumul, privind înainte " Nicio întoarcere în spate", îmi spuneam încontinuu în minte"Priveşte doar în faţă".
Am mărit pasul şi am crezut că l-am pierdut, dar când am început să mă apropii de colţ, i-am auzit din nou paşii. Erau mai aproape de mine de această dată şi mult mai grăbiţi. Nu ştiu care era distanţa exactă dintre noi doi, dar puteam să-mi dau seama că nu era mare şi că se scurta cu fiecare secundă, cu fiecare pas făcut de el.
Nu aveam curajul necesar să mă uit în spate şi să-i spun să mă lase în pace. Nici măcar nu ştiam cine era şi ce voia, dar de un lucru eram sigură: mă urmărea pe mine!Am ajuns la colţ şi am traversat strada, apropiindu-mă cu paşi grăbiţi de unul dintre felinare. Mi-am strâns haina în jurul gâtului şi am inspirat adânc, văzându-mi de drum. Dar cu cât mergeam mai mult, cu atât mă convingeam că nu visam. Mai visasem eu până acum, dar nu se compara cu ceea ce simţeam acum. Teama era mult prea mare, iar bătăile inimii grozav de accelerate.Îi simţeam respiraţia atingându-mi ceafa, un fior străbătându-mi şira spinării. Am închis ochii pentru o secundă şi m-am oprit în dreptul felinarului, analizând posibilăţile. Puteam să mă întorc şi să-l înfrunt, ori puteam să o iau la fugă, dar nu ştiu de ce niciun dintre variante nu-mi surâdea.L-am simţit oprindu-se lângă mine şi mi-am făcut curaj, punându-mi mâna pe metalul rece din care era alcătuit felinarul.
-Cine eşti? am întrebat cu o voce joasă, convinsă fiind de faptul că avea să mă audă.
Am aşteptat câteva secunde, dar nu mi-a răspuns. Nu am mai respirat pentru câteva momente, vrând să văd dacă mai era acolo, dacă-i mai auzeam respiraţiile. Nimic însă; linişte totală.Am luat asta drept un semn bun şi mi-am continuat drumul, hotărâtă să nu mă întorc. Dar după primii centimetri parcurşi i-am auzit paşii, acum mai lenţi, mai uşori. De parcă voia să-mi acorde timp pentru a mă îndepărta. Dar nu cred că era un favor.Am ignorat acest lucru şi am luat-o la dreapta la prima cotitură, oprindu-mă la câţiva paşi distanţă de un zid mare din piatră. Eram într-o fundătură.Mă blocasem, iar el era în spatele meu.L-am simţit apropiindu-se uşor de mine şi mi-am muşcat buza de jos cu dinţii, strângându-mi mâinile în pumn. Nu ştiu ce era asta, dar voiam să se termine o dată.
-Ce vrei? am întrebat încă o dată, cu mai multă forţă în glas.Dar asta a fost încă o întrebare fără răspuns.
-De ce mă urmăreşti? Ce vrei de la mine?
Degeaba aş fi continuat să-i vorbesc, el nu avea de gând să-mi răspundă. Singurul lucru pe care-l puteam face era să mă întorc şi să-l înfrunt.Am inspirat adânc şi mi-am mişcat uşor capul, picioarele tremurându-mi din ce în ce mai puternic. Mi-am strâns ochii şi am încercat să mă încurajez, bazându-mă totuşi pe probabilitatea ca totul să fie doar un vis. Sau mai bine spus, un coşmar oribil.Cu greu mi-am întors corpul pentru a-l privi. Am mai aşteptat câteva clipe, după care mi-am deschis brusc ochii şi atunci am ştiut.Nu visam!
Mereu am crezut că am luat deciziile corecte, că am ales cum trebuia, că nu voi regreta niciodată vreun lucru din viaţa mea.Dar se pare că nu a fost aşa.A sosit şi acea clipă în care trebuie să privesc în urmă şi să văd cum viaţa-mi trece prin faţa ochilor în câteva secunde. O lumină albă plină de amintiri, după care urmează întunericul. O făclie de speranţă care s-a stins rapid. O urmă a ceea ce-am fost cândva. O amintire.
De obicei, când visezi, ştii acest lucru. Pur şi simplu; nu ai nevoie de detalii. Este ceva în subconştientul tău care îţi spune că nimic din ceea ce vezi sau auzi în acel moment nu este real. Că este doar o fantezie, o reproducere a temerilor tale.Dar cu siguranţă ceea ce eu trăiam acum era departe de a fi un vis.
Îi puteam auzi paşii apăsaţi în spatele meu. Aerul rece de toamnă mă înconjura, gâfâielile mele spărgând liniştea care mă înconjura. Străzile erau pustii, câteva felinare luminând trotuarul la câţiva metri depărtare de mine. Am încercat să îl ignor şi mi-am continuat drumul, privind înainte " Nicio întoarcere în spate", îmi spuneam încontinuu în minte"Priveşte doar în faţă".
Am mărit pasul şi am crezut că l-am pierdut, dar când am început să mă apropii de colţ, i-am auzit din nou paşii. Erau mai aproape de mine de această dată şi mult mai grăbiţi. Nu ştiu care era distanţa exactă dintre noi doi, dar puteam să-mi dau seama că nu era mare şi că se scurta cu fiecare secundă, cu fiecare pas făcut de el.
Nu aveam curajul necesar să mă uit în spate şi să-i spun să mă lase în pace. Nici măcar nu ştiam cine era şi ce voia, dar de un lucru eram sigură: mă urmărea pe mine!Am ajuns la colţ şi am traversat strada, apropiindu-mă cu paşi grăbiţi de unul dintre felinare. Mi-am strâns haina în jurul gâtului şi am inspirat adânc, văzându-mi de drum. Dar cu cât mergeam mai mult, cu atât mă convingeam că nu visam. Mai visasem eu până acum, dar nu se compara cu ceea ce simţeam acum. Teama era mult prea mare, iar bătăile inimii grozav de accelerate.Îi simţeam respiraţia atingându-mi ceafa, un fior străbătându-mi şira spinării. Am închis ochii pentru o secundă şi m-am oprit în dreptul felinarului, analizând posibilăţile. Puteam să mă întorc şi să-l înfrunt, ori puteam să o iau la fugă, dar nu ştiu de ce niciun dintre variante nu-mi surâdea.L-am simţit oprindu-se lângă mine şi mi-am făcut curaj, punându-mi mâna pe metalul rece din care era alcătuit felinarul.
-Cine eşti? am întrebat cu o voce joasă, convinsă fiind de faptul că avea să mă audă.
Am aşteptat câteva secunde, dar nu mi-a răspuns. Nu am mai respirat pentru câteva momente, vrând să văd dacă mai era acolo, dacă-i mai auzeam respiraţiile. Nimic însă; linişte totală.Am luat asta drept un semn bun şi mi-am continuat drumul, hotărâtă să nu mă întorc. Dar după primii centimetri parcurşi i-am auzit paşii, acum mai lenţi, mai uşori. De parcă voia să-mi acorde timp pentru a mă îndepărta. Dar nu cred că era un favor.Am ignorat acest lucru şi am luat-o la dreapta la prima cotitură, oprindu-mă la câţiva paşi distanţă de un zid mare din piatră. Eram într-o fundătură.Mă blocasem, iar el era în spatele meu.L-am simţit apropiindu-se uşor de mine şi mi-am muşcat buza de jos cu dinţii, strângându-mi mâinile în pumn. Nu ştiu ce era asta, dar voiam să se termine o dată.
-Ce vrei? am întrebat încă o dată, cu mai multă forţă în glas.Dar asta a fost încă o întrebare fără răspuns.
-De ce mă urmăreşti? Ce vrei de la mine?
Degeaba aş fi continuat să-i vorbesc, el nu avea de gând să-mi răspundă. Singurul lucru pe care-l puteam face era să mă întorc şi să-l înfrunt.Am inspirat adânc şi mi-am mişcat uşor capul, picioarele tremurându-mi din ce în ce mai puternic. Mi-am strâns ochii şi am încercat să mă încurajez, bazându-mă totuşi pe probabilitatea ca totul să fie doar un vis. Sau mai bine spus, un coşmar oribil.Cu greu mi-am întors corpul pentru a-l privi. Am mai aşteptat câteva clipe, după care mi-am deschis brusc ochii şi atunci am ştiut.Nu visam!
